Îmi pleznea capul de foame. Toată ziua alergasem prin oraș cu diferite comisioane, înjurând de mama focului pe toți negricioșii ăia bulangii, care mă trimiteau de la unul la altul. Pe deasupra mai era și căldura asta de rahat, amestecată cu mirosul de apă sărată și pește împuțit care venea de pe Malecon.
Pe la amiază făcusem suficienți biștari cât să mănânc ceva și să beau juma de litru de rom și am intrat la Bodeguita. Aglomerație mare, ca-n fiecare zi. Se vedea că vremea era uscată; tuturor ne era sete. Cu noroc am prins o masă mică în colțul terasei, unde se făcuse un ochi de umbră. Mi-am aprins o ţigară și am cerut, la deschidere, o bere, așa, de poftă. Îmi aruncam ochii de jur împrejur, când l-am văzut pe Julio. Mi-am băgat două degete în gură și l-am fluierat lung, să mă vadă. Aoleu, ce bou sunt! Abia atunci m-am prins că nu e singur. La doi pași în spatele lui venea gânditor Papa. Și vorba aia, cine nu-l cunoaște la noi în oraș pe Papa? Ca un făcut toată agitația din cârciuma s-a oprit o clipă și negricioșii, cuvincioși, s-au dat la o parte.
Julio, efervescent ca întotdeauna, m-a luat în brațe și m-a pupat. Așa e el. Dacă nu știam că are lipici la fete, n-aș mai fi stat așa de liniștit la toate efuziunile lui sentimentale. Mă prezintă lui Papa și ne asezăm la masă. Comandăm o gustărică și ne punem pe băut. Și cum băutura nu mă lasă mut, m-am băgat în seamă cu Papa pe teme literare. Că și pe mine mă freca fiorul creației de ceva vreme și aflasem că americanii ăia proști de la New York Times plăteau binișor pentru nuvele. Zic: „Boss, dă-mi și mie un pont, ceva, pe tine cum de te publică lumea, orice ai scrie? Ce ai tu și io n-am? Că uite, prietenii zic de mine că îmi merge mintea și scriu chestii mișto.”
Tipul se uită la mine și îsi mângâie barba, gânditor.
– Despre ce scrii tu, băiete? întrebă el
– Păi ce să zic, orice îmi trece prin cap. Chestii. Filosofie de doi bani, mă pun în pielea personajelor mele și le pun în gură ce-aș vrea să le spun așa, tete-a-tete, fetelor. Și să știi că funcționează. După ce le dau să citească ce-am scris, mai pică câte una în plasă.
Papa râse în barbă și se întoarse către Julio.
– Auzi, mă, ce s-a ales de scriitori. Acu nu mai scriem pentru bani, scriem pentru pizdă. Mda, e și asta o chestie interesantă.
Apoi, serios catre mine.
– Băiete, treaba cu literatura e mai grea decât pare. Dacă ai ceva de scris, atunci scrie. Da n-o mai face din interese meschine. Fă-o așa, pentru univers. Că dacă tu ești darnic cu universul, o să vezi că și el e darnic cu tine.
– Păi și despre ce să scriu Papa? Tu de unde-ți iei personajele?
– Le vei găsi lângă tine. Uite, înainte de a veni aici, am trecut cu Julio prin piața de pește. Era un moș de la care cumpăr eu deobicei. Azi nu avea nimic pe tarabă, da stătea acolo așa, de prost. L-am întrebat dacă terminase marfa și mi-a zis că nu, îi mâncaseră rechinii peștele prins, până să-l aducă la mal, că barca lui e mică și n-avea loc să tragă înăuntru peștii mari. L-am întrebat atunci de ce mai venise până în piață dacă n-avea nimic de vândut. Știi ce mi-a răspuns? „Pentru că sunt pescar.” Ăsta-i un subiect pentru o carte. Și asta e vocea personajului. Bagă la cap. Simplu si eficient.
Asta a fost tot. Papa a dat paharul peste cap, s-a ridicat de la masă și ne-a salutat.
– Vă las, băieți să vorbiți despre iubirile voastre trecute, prezente și viitoare. Pe mine mă cheamă nemurirea.
Caterincă, frate, despre asta era întotdeauna vorba în Havana.