– Ana, treci imediat să-ți faci temele. Ți-am spus de o mie de ori, dacă o să le lași pe mâine, nu vei mai avea timp să ieși la joacă…
– De ceee? De ce numai eu am de făcut teme? De ce Dragoș iese cu tata la fotbal și eu trebuie să stau în casă?
Trânti ușa camerei supărată. Se auzi un „Te urăsc” spus înfundat. Mia zâmbi. Doamne ce femeie a naibii o să iasă din fata asta.
– Doru! Doru, mă auzi? Mă aude cineva și pe mine? strigă ea.
Doru deschise, zâmbitor, ușa sufrageriei.
– Spune, honey, ce ai pe suflet?
– Haide mă, nu puteai și tu să ieși cu Dragoș mai târziu? Mi-ai pus-o pe Ana în cap.
– Nu se poate, drăguța mea. I-am promis tânărului mânz ceva și am de gând să mă țin de cuvânt.
Trase cu ochiul pe coridor, apoi se întoarse spre Mia
– E deja la ușă, cu mingea nouă în brațe. Hai că vorbim când mă întorc.
– Băăăi. Hai că mai am de aranjat cărțile din bibliotecă. Mai bine stăteai și tu puțin, terminam treabă și ieșeam cu totii…
Se auzi un „Nu se poate draga mea”, apoi ușa de la intrare care se închise cu zgomot.
Mia oftă. Nu era în mod expres tristă sau supărată pe Doru, îl știa doar foarte bine. Rămăsese un copil mare, chit că părul îi albise. Asta e, așa îți trebuie dacă ai vrut trei copii.
Trase cu urechea la ușa Anei, dar nu se auzea nimic. Probabil că se apucase de teme.
Se întoarse către biblioteca cea mare din sufragerie și își puse mâinile în șolduri.
– Wow! De unde să mă apuc?
Lua cărțile cu drag, una câte una, la ștergea de praf, apoi le așeza cu grijă la locurile lor prestabilite. Își dădu seama că o liniștea nespus să aibă casa în ordine și în special biblioteca ei. Acolo se găseau toate cărțile care îi făcuseră viața frumoasă, din care culesese zâmbete și sfaturi.
După un timp, toate cărțile erau din nou curățate de praf. Mia zâmbi liniștită.
O rază de soare căzu pe raftul de jos al bibliotecii și involuntar privirea i se duse întracolo. Văzu o cutie albastră, cam de dimensiunea unei cutii de pantofi. O privea cu uimire, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată, cu toate că era acolo de ani și ani. Zâmbind, se aplecă și o scoase din raft, apoi o așeză pe canapea, lângă ea și o mângâie ușor. Deschise capacul cu grația unei balerine care pășește pe o scenă goală. Dinăuntru începu să se reverse trecutul, fotografii vechi cu copiii de când erau foarte mici, cu Doru la tinerețe, prieteni vechi și prieteni care încă îi mai călcau pragul casei.
Se gândi cum de nu a mai deschis acea cutie de cine știe când.
Timpul, timpul ăsta nenorocit; nu mai ai timp de nimic și te trezești la un moment dat că totul devine o amintire.
Răscolea bucuroasă fotografiile și fiecare dintre ele o purtau în câte o perioadă a vieții ei. Găsi până și fotografiile de la sfârșitul școlii generale. Doamne, ce tip mișto era Alex…
Apoi luă o fotografie și încremeni. Era cu ea și Vlad, din weekendul acela în Vama Veche.
De unde o mai fi apărut și fotografia asta? Parcă aruncasem pozele cu el.
Și dintr-o dată, trecutul reveni asupra ei cu o putere de neimaginat , topind în calea sa ultimii douăzeci de ani din viață. Își aduse aminte cuvintele lui dinaintea plecării la Londra: „Nu lăsa timpul sau oamenii să ne despartă Mia. Vino cu mine. Vino repede orice ar fi.”
Dar ea nu venise. Trebuia să termine facultatea, apoi începuse job-ul și tot spunea că mai trebuie să treacă doar un pic să se așeze lucrurile mai bine ca mai apoi să plece după Vlad și să trăiască în continuare marea lor poveste de dragoste. Dar, după un timp, a început să se gândească din ce în ce mai puțin la asta și … Da, asta este, i-a fost frică. Acum stătea și se gândea la acea perioadă ca la marea răscruce din viața ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă? Apoi l-a cunoscut pe Doru, au apărut copiii. Nu regreta nimic din ce era. Trăia o viață liniștită alături de cei dragi. Dar dacă atunci tocmai ratase marea șansă a vieții ei? Dacă sensul vieții era de fapt să-ți trăiești marea dragoste, indiferent ce sacrificii ar fi presupus asta?
Realiză că nu i-a povestit niciodată lui Doru despre Vlad. Că păstrase această poveste doar pentru ea. Puse fotografia înapoi în cutie, apoi se lasă cufundată în gânduri, zâmbind puțin trist.
După un timp nedefinit, ușa apartamentului se deschise și-l auzi pe Dragoș fugind către baie, probabil murdar din cap până-n picioare și având un rânjet de satisfacție întipărit pe față. Mia ridica ochii. În fața ei stătea Doru cu o privire gânditoare.
– Stai liniștită draga mea, spuse el, nu s-a întâmplat nimic. Zâmbi cu căldură. A fost un elefant în cameră dar acum a dispărut. Bei un ceai?