– Dragii mei, astăzi mă simt întrucâtva trist. Pe negândite, am ajuns și la ultimul nostru curs. Știu, știu, nu-mi spuneți, o să ne mai întâlnim pe culoarele facultății. Vreau să vă mărturisesc ceva ce nu am spus până acum la nici o altă grupă. Sunteți fantastici! Mi-a făcut o deosebită plăcere și onoare să fiu profesorul vostru în acest an. Și sunt întrucâtva convins că polemicile noastre vă vor servi pe parcursul vieții, în momentele de cotitură. Să nu uitați niciodată, secretul evoluției voastre ca oameni stă în puterea gândului și a simțirii. Asta vă va diferenția față de alții și asta vă poate aduce împlinirea.
Sala amfiteatrului răsună de aplauze. Doru era iubit de studenții săi mai mult decât oricare alt profesor. Era greu de imaginat că locurile se ocupau cu un sfert de oră înainte de sosirea sa la curs. Avea acea putere de a face oamenii să viseze și toți veneau sperând că și ei își vor găsi aripile creativității.
– Întrucât peste câteva minute ne despărțim și fiecare o va lua pe drumul său, m-am gândit pentru acest moment să vă păstrez o poveste deosebită. Mulți dintre voi nu știu de pasiunea mea pentru fluturi. În ultimul an am dezvoltat, aș putea spune, chiar o obsesie. Metamorfoza larvei în fluture mi se pare cel mai fascinant lucru posibil și am decis să-mi dedic ore bune de studiu pentru a o înțelege. Desigur câțiva dintre voi, care mi-ați fost mai apropiați în acest an, știu că în cabinetul meu am un acvariu enorm cu fluturi. Am încercat acolo să recreez mediul ideal pentru dezvoltarea acestora, să-i zicem un fel de grădină a Edenului.
Privirea i se ridică de la catedră și se duse spre unul dintre locurile din mijloc ale primului rând. Ana privea fascinată, din spatele ochelarilor ei micuți. Doru îi zâmbi, apoi continuă cu mai multă vervă, ca și cum cineva i-ar fi aprins brusc o lumină în interiorul său. Ana îi întoarse zâmbetul.
– Da, dragii mei. Vedeți voi, savanți din întrega lume, biologi renumiți, au încercat să explice această metamorfoză în chip științific. Pentru mine însă nu a fost suficient. Întrucât eu cred că fluturele, mă rog, în prima fază larva, are conștiință. Vă șochează această afirmație? Am să vă explic pe ce se bazează. Larva se naște dintr-un ou micuț. Când te naști în grădina Edenului, lucrurile nu sunt ca în lumea noastră. Frunzele și iarba sunt verzi și florile roșii și galbene și albastre și tot amalgamul acesta de culori începe să-ți producă o nebunie, iar nebunia se transformă încet în conștiință. Nu te mai mulțumește să vezi această minunăție de la firul ierbii. Vrei să ai perspectivă, să evoluezi. Și din conștiință se naște zborul. Susțin că fluturele n-ar putea fi fluture și n-ar putea să zboare, dacă undeva în grădină Edenului o larvă nu ar căpăta conștiință.
Zâmbi larg către audiența ce nu scotea nici un sunet.
– Nu vă cer să mă credeți. Vă cer doar să vă prefaceți că mă credeți și poate viața voastră va fi mai împlinită. Acum, dragii mei, ne oprim din visare. Vă doresc tuturor o viață frumoasă.
Sala răsună din nou de aplauze și studenții începură să se ridice unul câte unul. Se mai opreau în fața lui Doru pentru poate o ultima strângere de mână cu omul ce le luminase anul trei de facultate. Ana însă stătea împietrită în bancă privind parcă undeva în depărtare, într-o lume numai de ea știută. După ce ieși din sală și ultimul coleg se ridică și veni spre catedră.
– Ce repede se termină toate lucrurile frumoase în viață, Doru. Parcă ieri intram pe această ușă prima dată, pentru a asista la un curs de-al tău. Știi ce m-a fascinat cel mai mult la tine? Cum ai reușit să mă faci să uit de cinismul meu și să mai dau o șansă acestei lumi. Știi că te iubesc pentru asta.
– Și totuși nu m-ai putut iubi altfel, așa cum o femeie iubește un bărbat.
– Of, am mai avut discuția asta Doru. Nu te-aș putea demitiza într-o relație sordidă. Vreau să te am pentru întreaga viață în minte așa cum erai tu, impozant și totuși atât de deschis de la înălțimea catedrei, sau în discuțiile incredibile purtate în cabinetul tău.
– Doamne Ana, îmi vine să râd uneori. Te auzi ce spui? Nu pot să nu recunosc însă că ai ajuns să minți frumos. Ceea ce face durerea mai suportabilă.
– Chiar nu mint Doru. Doar că nu îmi pot imagina o relație cu tine în afara acestor încăperi. Eu….
– Înțeleg.
– Chiar înțelegi?
– Desigur, doar eu sunt cel care spune poveștile. Aici, în lumea mea străjuită de acești patru pereți. Tu, cu tinerețea și frumusețea ta, ești deja afară. Cu vântul în păr și vise către o lume ce nu mai are răbdare să te aștepte.
– Un fel de metamorfoză, nu-i așa? zâmbește Ana.
Se apropie și îl sărută ușor pe obraz.
– Ne mai vedem, da? spuse ea și plecă închizând ușa clasei
Doru se apropie de geam și privi afară cu nostalgie.
– Da, din păcate doar fluturii sunt perfecți, Ana. Se nasc, căpăta conștiință și zboară. Noi suntem imperfecți. Uneori reușim, sunt lucruri în viață ce fac să ne înălțam, să atingem conștiința Universului, să zburăm. Alteori aripile ne sunt retezate. Și sfârșim doar ca niște larve ce visează la vremea când erau fluturi. Din păcate și asta e tot o metamorfoză.