Ioana se îndreptă încet către locul de fumat. Din secția în care lucra până aici trebuia să parcurgă tot coridorul unde se găseau birourile Contabilității și ale celor de la Export. Mergea cu capul în pământ, conștientă că zeci de ochi o priveau cu interes, în tăcere, așteptând momentul când avea să se depărteze suficient, pentru a începe să vorbească despre ea. Vânătăile din zona pomeților și ochilor o ardeau nemilos.
Răsuflă ușurată când ajunse afară. Scotocind prin buzunar, scoase un pachet storcit de țigări Winston și își aprinse una. Trase fumul în piept, cu nesaț. Abia atunci i-a venit curajul să se uite împrejur. Și aici fusese lăsată tot singură. Ca și cum colegii ei de serviciu, până nu demult prieteni, o abandonaseră ca pe o paria.
La o distanță de câțiva metri de ea fumau Ela și Ingrid. Vorbeau încet, dar putea vedea fără echivoc cum gesticulau înspre ea.
La naiba. Asta începea să o enerveze cu adevărat. Făcându-și curaj se îndreptă de spate apoi, cu fruntea ridicată, privind drept în față, păși către ele. Tăcerea se lasă brusc și priviri jenate ce alternau cu câte un zâmbet vinovat apărură pe fețele acestora.
– Bună fetelor, zise Ioana. Mi se pare mie sau vorbeați despre mine.
– Aaa, nu, ce spui Ioana? Ela îmi povestea ce a făcut seara trecută în Centrul Vechi, spuse Ingrid, privind în jos.
– Păi, dacă tot v-ați apucat să depănați povești, de ce nu mă întrebați și pe mine ce am făcut aseară?
Ingrid și Ela se mișcau jenate de pe un picior pe altul. „Știi, Ioana, noi ne-am terminat pauza. Tocmai trebuia să plecăm.”
– Unde va grăbiți? strigă Ioana, pornind în urma lor. Da, știu că vă uitați la vânătăile mele, vrei să știi cine mi le-a făcut, Ela? Nu te jena de mine, îți spun eu, Bogdan mi le-a făcut. Da, da, drăguțul meu de soț alături de care ai râs și ai dansat la ultima petrecere de Crăciun. Cum, nu-l credeai în stare de așa ceva? Atunci de ce tot timpul mă evitați când vin la serviciu plină de vânătăi?
– La naiba, Ioana, nu am nici o treabă cu bărbată-tu, nici cu viața voastră. Și mă poți lăsa în pace cu picanteriile voastre domestice.
Râse ascuțit și o trase de mână pe Ingrid. „Hai că m-am săturat de toate nebunele.”
Ioana privi în urma lor cu un rictus înscris pe față. Toate nebunele? Ea, nebună? Ar fi vrut să o snopească în bătaie pe pațachina asta platinată. Javra dracului.
Trase din țigară cu putere apoi aruncă mucul pe jos și îi strivi cu vârful pantofului. Se uită să vadă dacă l-a stins și privirea îi alunecă pe pantofii scâlciați, purtați atâta amar de vreme. Se gândi cu tristețe de când nu și-a mai cumpărat ceva nou. Un pantof, o bluză, o fusta… Orice. Bogdan îi lua toți banii. Uneori nu-i lăsa suficient nici pentru mâncare, după care, când venea acasă, o bătea pentru că nu era nimic pus pe masă. Din ce naiba să cumpere mâncare, dacă nu-i lăsa bani? Ajunsese uneori să se împrumute la vecina de palier de câțiva lei numai pentru a avea o ciorbă caldă pentru soțul ei.
„Doamne, ce viață!”, oftă ea, șuierat. Ajunsese să se bucure când Bogdan nu venea acasă. Nici nu conta unde era, la poker cu prietenii lui, sau cu vreo fufă prin oraș, cheltuindu-i bănuții ei. Simți o lacrimă cum îi curgea pe obrazul stâng.
O atingere pe umăr o făcu să se întoarse ca un câine ce se pregătea să muște. Văzându-l pe Alex schiță un zâmbet.
– Care mai e viața ta fata dragă? întrebă Alex.
Scoase din buzunar o batistă mare, albă și curată pe care i-o înghesui în mână. „Șterge-ți ochii ăștia frumoși. Nu mai pune la suflet toate bârfele.”
– Mulțumesc, Alex. Doamne, e așa reconfortant să vezi că mai există și oameni în jurul tău.
– De ce îl lași să-ți facă asta? De Bogdan zic…
– Nu știu prea bine. De multe ori mă întreb și eu. Lumea din jur zice mereu că sunt o proastă.
– Sunteți căsătoriți de mult?
– De un an. Dar ne știm de mult mai mult timp. Știi, am fost colegi de liceu.
Ioana zâmbi privind spre un punct aflat parcă dincolo de limită infinitului.
– Eram în clasa a doisprezecea. Bogdan era așa un băiat bun. Era foarte timid cu fetele. Dacă îi ziceai ceva mai îndrăzneț, roșea și pleca imediat. O iubea în secret pe Ana, colega mea de bancă. Ana era șefa clasei, toți băieții vroiau să fie în preajma ei. Era o fată bună, să știi, doar că avea pecetea asta de cea mai și cea mai. Uneori vorbea cu mine și îmi spunea că rolul ăsta o obosește, dar nu poate renunța la el.
Ioana tăcu pentru câteva clipe.
Alex o mângâie pe umăr.
-Orice îi cerea Ana, Bogdan s-ar fi dat de zece ori peste cap să îndeplinească acel lucru. Într-o bună zi și-a luat inima în dinți și a venit la școală cu un trandafir. Noi eram în curte și rădeam ca proastele când l-am văzut. Ne închipuiam ce se va întâmpla. S-a dus direct la Ana și i l-a oferit. Era roșu în obraji de emoție, ziceam că o să leșine. Ana s-a enervat. Lumea se uita la ea și nu avea nici un chef să fie luată de fraieră. A rupt trandafirul și l-a aruncat la coșul de gunoi. „Lasă-mă în pace boule!” i-a spus. Bogdan a rămas în curtea școlii mult timp după ce se sunase intrarea la ore. Stătea încremenit și plângea. Mi s-a făcut milă de el. M-am dus și am stat de vorba. I-am zis că nu au intrat zilele în sac. O perioadă am fost nedespărțiți, depresia îl măcina. Într-o bună zi însă mi-a spus că ar vrea să fie prietenul meu.
– Până aici totul pare bine, zise Alex.
– Da, am fost împreună un timp. Dar se schimbase. Dintr-un băiat extraordinar a devenit, încetul cu încetul, aidoma colegilor miștocari pe care nu demult îi disprețuia. La un moment dat ne-am căsătorit. Cred că am ajuns dependentă de el. Lumea zice că sunt proastă. Eu însă pot să îl mai văd uneori în el pe băiatul care stătea de piatră în curtea școlii plângând după prima lui dragoste.