Unul dintre neajunsurile societății capitaliste este că mai tot corporatistul vrea să devină artist și cu toate că nu o să recunoască niciodată, artistul să devină corporatist.

Pe vremea răposatului, când toată lumea cânta osanale și construia cu încredere socialismul, nu exista acest paradox. Lucrurile stăteau mult mai simplu. Muncitorul, intelectualul sau artistul, cu toții erau membri de partid. Egalitate sută la sută. Păi dacă munca fizică era PARTIDUL, cea intelectuală tot PARTIDUL și arta același PARTID, la ce dracu să mai vrei să schimbi una cu cealalată?

Capitalismul însă este pervers. Am ajuns la concluzia că este un tip de societate construit pe nefericirea oamenilor. Probabil omul nefericit este un cumpărator mai destoinic decât unul fericit. De aici și terapia prin shopping, presupun.

Și uite așa începe nebunia. Corporatistul care lucrează nine to five, de luni pana vineri, cu precizia unui ceasornic elvețian, dispune în general de suficienți bani care ar putea să-l facă fericit. Adică, aplicand venitul său la piramida lui Maslov, ar trebui să fi depășit nevoia de casă și hrană. Dacă a ținut cu echipa și a fost remarcat de către șef, poate a primit și un birou mai în față, cu vedere direct în parcare și că veni vorba despre parcare, poate un loc avantajos, mai aproape de intrarea în building. Cu asta își acoperă și o altă treaptă de nevoi personale: respectul, înțelegerea. Așa că, în câțiva ani ajunge la treapta aia cu creativitatea. Drept pentru care sare din scaun, dă cu tifla la șef și-i trântește ușa în nas, după care fuge în Vama Veche (daca nu a strâns suficienți bani), sau prin India, dacă este mai avut și se apucă de pictură, sculptură, scris, sau mai știu eu ce alte bazaconii.

Pe de altă parte, artistul și aici mă refer în principal la artistul român, este sărac. Dacă stau bine să mă gândesc, artistul român este chiar foarte sărac. Adică, revenind la piramida cu pricina, degeaba stă el pe treptele înalte ale creativității, că baza este de multe ori atât de fragilă încat numitul artist nu găsește nici banii de-o chiflă, darămite de-o casă. Păi cum să nu-l apuce pe bietul om pandaliile. Și uite cum ajunge ori la nebuni, ori trece la corporație pentru reeducare.

Nu-i a bună nici așa, nici așa. Eu m-am gândit mult și cred că vreau să devin șef de corporație multimiliardar și pe deasupra deosebit de talentat în orice înseamnă arta, un fel de Leonardo da Vinci modern combinat cu Rockefeller. Vă rog eu mult, se poate?