– Băi scriitorule, bă nea Mircea, ascultă așa la mine, să știi că lui tata nu-i sufla nimeni în ciorbă. Era mare bandit, întreabă și tu băieții din cartier, să zică dacă mint. Îți spun eu că toți și-l amintesc, încă.
Mircea Geambașu era cunoscut de toți cei de la terasă. Mulți ziceau că vine acolo să asculte povești pe care mai târziu să le scrie prin cărțile lui. Alții, că vine zilnic doar cât să se-nbete pe datorie. Oricum patronii îl acceptau ca pe un port bonheur al terasei – atrăgea clienții. Toată lumea vroia să se bage în seamă cu nea Mircea, scriitorul. Până și băieții de cartier îi ținea partea și ar fi făcut moarte de om dacă cineva s-ar fi luat de el. „E de-al nostru, bă. Cu nea Mircea, ori ești băiat, ori marș de-aici. Fără caterincă!”
Mircea era deja la a noua sticlă de bere din după amiaza aceea și nu dădea semne că s-ar fi săturat.
– Auzi pulică, tu nu știi regula la nea Mircea? Vrei să stai de vorbă cu mine, te prezinți cu o bere. Ursus. Rece. Ai venit?
Gore se retrase cu coada între picioare și se duse la bar.
– Bă, o bere pentru nea Mircea, de care-i place lui și pentru mine o sută de vodcă.
– Ce-i frățel, te-a pus la respect nea Mircea? râse, hâtru, barmanul. Poftim, ia Ursus-ul lui Mircea și ia și vodca ta. Doișpe’ lei.
Gore trase scaunul și se puse la masă cu Mircea. „Hai noroc!”, zise el.
– Să mă scuzi nea Mircea, mi-au zis băieții că scrii mișto și aș vrea să-ți zic și eu povestea tatii, să o scrii și pe ea pe undeva.
– Da ce-i cu el băiete?
– S-a prăpădit de-un an. Era un tip mișto. Chiar dacă o încasam des de la el, tot l-am iubit. Era un bărbat respectat, aici, în cartier.
– Și ce vrei să-mi zici de el?
– Păi, să o iau cu începutul. Tata era combinat cu o tipă misto pe când era așa, pustan, la liceu. Într-o seară se întorceau prin parc și niște aurolaci i-au dat o mamă de bătaie de l-au lăsat lat și pe frumoasa lui i-au luat-o la pulă. Tata s-a enervat grav, da n-avea ce face, că era cam slăbuț pe atunci. S-a întărâtat însă si s-a dus la box. Zi de zi, săptămână de săptămână, an de an. După un timp, era un pachet de mușchi. Când intra cu unu în ring, îl scoteau pe ăla cu targa. Da nu asta voiam să-ți povestesc.
– Da ce, băiete?
– Păi la un moment dat, tata a cunoscut-o pe mama. Mama era o femeie foarte frumoasă. Înca mai are trăsături frumoase, chit că a cam îmbătrânit.
Scoase din portofel o poză jerpelita. „Uite, așa era mama în tinerețe”.
Mircea privi în tăcere poza. „Frumoasă”, zise el.
– Da, tata era înnebunit după ea. Îi lua cele mai frumoase haine. Îi plăcea să fie alături de cea mai frumoasă femeie din cartier. În fiecare seară când venea de la antrenament, dacă nu era prea rupt în două, o punea pe mama să se îmbrace în cele mai mișto haine și ii plăcea să iasă cu ea la plimbare. Pe străzi, prin parc. Mama era o femeie sfioasă. Știa că tata era gelos și mergea cuminte lângă el, cu ochii în pământ, pentru a nu-i da nici un motiv de neliniște. Unii oameni, însă, nu știau ce-i cu tata. Eu am văzut cu ochii mei cum vreo trei golani au fluierat-o pe mama admirativ. Atât i-a trebuit tatei. A sărit ca un câine lup și i-a snopit în bătaie, până i-a lăsat într-o baltă de sânge. Mai tarziu, am auzit de la prieteni că faza asta se întâmpla des. Era ca un joc sexual, un preludiu al tatei. După care mergeau acasa și făceau dragoste ca doi disperați. Nu-i așa că-i tare povestea?
– Și tu, băiete, cum ești tu? Semeni cu tac-tu? Ai și tu pe dracu-n tine?
Gore zâmbi strâmb.
– Știi, mie nu-mi trebuie. Nu-mi trebuie vreo zână. La ce bun să se uite toți după femeia ta? Nu mai bine o ai tu și numai tu? Nu-i așa scriitorule, ce zici?
– Da, mă Gore, așa e. Dintotdeauna mieii s-au născut din lupi, așa e viața.
– Cum adică, scriitorule?
– Las că o să înțelegi tu băiete, când oi fi mai copt la mansardă. Hai, dispari, că mi s-a făcut sete și nu vezi că-mi dau ăștia târcoale, să-mi dea o bere. E bună povestea, baiete, e bună.
– Și ce-o să faci cu ea, nea Mircea?
– Nu știu, băiete, când o să vrea să fie scrisă, poți fi sigur că se va scrie singură.