Category: Proză scurtă

- Băi scriitorule, bă nea Mircea, ascultă așa la mine, să știi că lui tata nu-i sufla nimeni în ciorbă. Era mare bandit, întreabă și tu băieții din cartier, să zică dacă mint. Îți spun eu că toți și-l amintesc, încă. Mircea Geambașu era cunoscut de toți cei de la terasă. Mulți ziceau că vine acolo să asculte povești pe care mai târziu să le scrie prin cărțile lui. Alții, că vine zilnic doar cât să se-nbete pe datorie. Oricum patronii îl acceptau ca pe un port bonheur al terasei – atrăgea clienții. Toată lumea vroia să se bage în seamă cu nea Mircea, scriitorul. Până și băieții de cartier îi ținea partea și ar fi făcut moarte de om dacă cineva s-ar fi luat de el. „E de-al nostru, bă. Cu nea Mircea, ori ești băiat, ori marș de-aici. Fără caterincă!” Mircea era deja la a noua sticlă de bere din după amiaza aceea și nu dădea semne că s-ar fi săturat. - Auzi pulică, tu nu știi regula la nea Mircea? Vrei să stai de vorbă cu mine, te prezinți cu o bere. Ursus. Rece. Ai venit? Gore se retrase cu coada între picioare și se duse la bar. - Bă, o bere pentru nea Mircea, de care-i place lui și pentru mine o sută de vodcă. - Ce-i frățel, te-a pus la respect nea Mircea? râse, hâtru, barmanul. Poftim, ia Ursus-ul lui Mircea și ia și vodca ta. Doișpe’ lei. Gore trase scaunul și se puse la masă cu Mircea. „Hai noroc!”, zise el. - Să mă scuzi nea Mircea, mi-au zis băieții că scrii mișto și aș vrea să-ți zic și eu povestea tatii, să o scrii și pe ea pe undeva. - Da ce-i cu el băiete? - S-a prăpădit de-un an. Era un tip mișto. Chiar dacă o încasam des de la el, tot l-am iubit. Era un bărbat respectat, aici, în cartier. - Și ce vrei să-mi zici de el? - Păi, să o iau cu începutul. Tata era combinat cu o tipă misto pe când era așa, pustan, la liceu. Într-o seară se întorceau prin parc și niște aurolaci i-au dat o mamă de bătaie de l-au lăsat lat și pe frumoasa lui i-au luat-o la pulă. Tata s-a enervat grav, da n-avea ce face, că era cam slăbuț pe atunci. S-a întărâtat însă si s-a dus la box. Zi de zi, săptămână de săptămână, an de an. După un timp, era un pachet de mușchi. Când intra cu unu în ring, îl scoteau pe ăla cu targa. Da nu asta voiam să-ți povestesc. - Da ce, băiete? - Păi la un moment dat, tata a cunoscut-o pe mama. Mama era o femeie foarte frumoasă. Înca mai are trăsături frumoase, chit că a cam îmbătrânit. Scoase din portofel o poză jerpelita. „Uite, așa era mama în tinerețe”. Mircea privi în tăcere poza. „Frumoasă”, zise el. - Da, tata era înnebunit după ea. Îi lua cele mai frumoase haine. Îi plăcea să fie alături de cea mai frumoasă femeie din cartier. În fiecare seară când venea de la antrenament, dacă nu era prea rupt în două, o punea pe mama să se îmbrace în cele mai mișto haine și ii plăcea să iasă cu ea la plimbare. Pe străzi, prin parc. Mama era o femeie sfioasă. Știa că tata era gelos și mergea cuminte lângă el, cu ochii în pământ, pentru a nu-i da nici un motiv de neliniște. Unii oameni, însă, nu știau ce-i cu tata. Eu am văzut cu ochii mei cum vreo trei golani au fluierat-o pe mama admirativ. Atât i-a trebuit tatei. A sărit ca un câine lup și i-a snopit în bătaie, până i-a lăsat într-o baltă de sânge. Mai tarziu, am auzit de la prieteni că faza asta se întâmpla des. Era ca un joc sexual, un preludiu al tatei. După care mergeau acasa și făceau dragoste ca doi disperați. Nu-i așa că-i tare povestea? - Și tu, băiete, cum ești tu? Semeni cu tac-tu? Ai și tu pe dracu-n tine? Gore zâmbi strâmb. - Știi, mie nu-mi trebuie. Nu-mi trebuie vreo zână. La ce bun să se uite toți după femeia ta? Nu mai bine o ai tu și numai tu? Nu-i așa scriitorule, ce zici? - Da, mă Gore, așa e. Dintotdeauna mieii s-au născut din lupi, așa e viața. - Cum adică, scriitorule? - Las că o să înțelegi tu băiete, când oi fi mai copt la mansardă. Hai, dispari, că mi s-a făcut sete și nu vezi că-mi dau ăștia târcoale, să-mi dea o bere. E bună povestea, baiete, e bună. - Și ce-o să faci cu ea, nea Mircea? - Nu știu, băiete, când o să vrea să fie scrisă, poți fi sigur că se va scrie singură.

- Ana, treci imediat să-ți faci temele. Ți-am spus de o mie de ori, dacă o să le lași pe mâine, nu vei mai avea timp să ieși la joacă… - De ceee? De ce numai eu am de făcut teme? De ce Dragoș iese cu tata la fotbal și eu trebuie să stau în casă? Trânti ușa camerei supărată. Se auzi un „Te urăsc” spus înfundat. Mia zâmbi. Doamne ce femeie a naibii o să iasă din fata asta. - Doru! Doru, mă auzi? Mă aude cineva și pe mine? strigă ea. Doru deschise, zâmbitor, ușa sufrageriei. - Spune, honey, ce ai pe suflet? - Haide mă, nu puteai și tu să ieși cu Dragoș mai târziu? Mi-ai pus-o pe Ana în cap. - Nu se poate, drăguța mea. I-am promis tânărului mânz ceva și am de gând să mă țin de cuvânt. Trase cu ochiul pe coridor, apoi se întoarse spre Mia - E deja la ușă, cu mingea nouă în brațe. Hai că vorbim când mă întorc. - Băăăi. Hai că mai am de aranjat cărțile din bibliotecă. Mai bine stăteai și tu puțin, terminam treabă și ieșeam cu totii… Se auzi un „Nu se poate draga mea”, apoi ușa de la intrare care se închise cu zgomot. Mia oftă. Nu era în mod expres tristă sau supărată pe Doru, îl știa doar foarte bine. Rămăsese un copil mare, chit că părul îi albise. Asta e, așa îți trebuie dacă ai vrut trei copii. Trase cu urechea la ușa Anei, dar nu se auzea nimic. Probabil că se apucase de teme. Se întoarse către biblioteca cea mare din sufragerie și își puse mâinile în șolduri. - Wow! De unde să mă apuc? Lua cărțile cu drag, una câte una, la ștergea de praf, apoi le așeza cu grijă la locurile lor prestabilite. Își dădu seama că o liniștea nespus să aibă casa în ordine și în special biblioteca ei. Acolo se găseau toate cărțile care îi făcuseră viața frumoasă, din care culesese zâmbete și sfaturi. După un timp, toate cărțile erau din nou curățate de praf. Mia zâmbi liniștită. O rază de soare căzu pe raftul de jos al bibliotecii și involuntar privirea i se duse întracolo. Văzu o cutie albastră, cam de dimensiunea unei cutii de pantofi. O privea cu uimire, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată, cu toate că era acolo de ani și ani. Zâmbind, se aplecă și o scoase din raft, apoi o așeză pe canapea, lângă ea și o mângâie ușor. Deschise capacul cu grația unei balerine care pășește pe o scenă goală. Dinăuntru începu să se reverse trecutul, fotografii vechi cu copiii de când erau foarte mici, cu Doru la tinerețe, prieteni vechi și prieteni care încă îi mai călcau pragul casei. Se gândi cum de nu a mai deschis acea cutie de cine știe când. Timpul, timpul ăsta nenorocit; nu mai ai timp de nimic și te trezești la un moment dat că totul devine o amintire. Răscolea bucuroasă fotografiile și fiecare dintre ele o purtau în câte o perioadă a vieții ei. Găsi până și fotografiile de la sfârșitul școlii generale. Doamne, ce tip mișto era Alex… Apoi luă o fotografie și încremeni. Era cu ea și Vlad, din weekendul acela în Vama Veche. De unde o mai fi apărut și fotografia asta? Parcă aruncasem pozele cu el. Și dintr-o dată, trecutul reveni asupra ei cu o putere de neimaginat , topind în calea sa ultimii douăzeci de ani din viață. Își aduse aminte cuvintele lui dinaintea plecării la Londra: „Nu lăsa timpul sau oamenii să ne despartă Mia. Vino cu mine. Vino repede orice ar fi.” Dar ea nu venise. Trebuia să termine facultatea, apoi începuse job-ul și tot spunea că mai trebuie să treacă doar un pic să se așeze lucrurile mai bine ca mai apoi să plece după Vlad și să trăiască în continuare marea lor poveste de dragoste. Dar, după un timp, a început să se gândească din ce în ce mai puțin la asta și … Da, asta este, i-a fost frică. Acum stătea și se gândea la acea perioadă ca la marea răscruce din viața ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă? Apoi l-a cunoscut pe Doru, au apărut copiii. Nu regreta nimic din ce era. Trăia o viață liniștită alături de cei dragi. Dar dacă atunci tocmai ratase marea șansă a vieții ei? Dacă sensul vieții era de fapt să-ți trăiești marea dragoste, indiferent ce sacrificii ar fi presupus asta? Realiză că nu i-a povestit niciodată lui Doru despre Vlad. Că păstrase această poveste doar pentru ea. Puse fotografia înapoi în cutie, apoi se lasă cufundată în gânduri, zâmbind puțin trist. După un timp nedefinit, ușa apartamentului se deschise și-l auzi pe Dragoș fugind către baie, probabil murdar din cap până-n picioare și având un rânjet de satisfacție întipărit pe față. Mia ridica ochii. În fața ei stătea Doru cu o privire gânditoare. - Stai liniștită draga mea, spuse el, nu s-a întâmplat nimic. Zâmbi cu căldură. A fost un elefant în cameră dar acum a dispărut. Bei un ceai?

Dona urcă încet scările până la etajul patru. O înnebuneau zilele când liftul era stricat și trebuia să meargă pe scări până la locul de fumat, aflat în fața clădirii. - Și azi am întârziat, se plânse ea unui coleg ce trecu în grabă pe scări. Iar o să-mi facă Mihai probleme. În cele din urmă ajunse în sala mare și se așeză cu greu pe scaunul ei din nacela 112. Aruncă o privire dezgustată de jur împrejur – toată lumea se agita de parcă s-ar fi oprit Pământul în loc, dacă nu ar fi rezolvat rapid toate problemele de serviciu. - Ce ai de gând Dona? Cât timp mai trebuie să-ți tolerez comportamentul asta venit din epoca de piatră? Iar ai întârziat cinci minute la venirea din pauză. Mâna grea a lui Mihai i se lăsase pe umăr și chiar dacă era cu spatele la el, putea să îi simtă privirea dojenitoare. - Scuză-mă, Mihai. Știi, scările astea mă înnebunesc. Cred că m-am îngrășat prea mult și simt cum mi se taie respirația. Se întoarse spre el și îl privi, încercând să-și pună un zâmbet jovial pe față. - Da, am mai auzit textele astea de o mie de ori. Nu crezi mai bine că ar trebui să renunți la fumat? Să spunem lucrurilor pe nume, Dona, ai rămas singura fumătoare din acest birou. Ai idee câți oameni lucrează aici? Două sute paisprezece. Auzi? Și tu ești singura care se plânge că pauza nu-i este suficientă. Să știi că de data asta mă duc la Grig și îi spun că s-a ajuns într-un punct intolerabil. -Te rog Mihai, nu face asta, știi doar că Grig de-abia așteaptă să mă concedieze. Nu-i da și tu apă la moară. Știi bine cât te-am susținut acum trei ani, când ai venit în firmă. -Știu, știu, totuși una e una și alta e alta. Dona, comportamentul tău e innacceptabil. Uită-te de jur împrejur. Toți acești tineri ar trebui să ia un exemplu de la tine. Și în loc de asta, la cei patruzeci de ani ai tăi, te comporți ca o școlăriță fugită din clasă. Să-mi fie cu iertare, maturizează-te. Mihai se întoarse și plecă. Pașii îi sunau apăsat pe podeaua din parchet laminat, proaspăt spălată de angajații model ai firmei. Dona se întoarse obosită spre display-ul de pe birou și își puse căștile la urechi. -Bună ziua, ați sunat la ... Cu ce vă putem fii de folos… Ce tâmpenie. Să-i fi spus cineva, acum douăzeci de ani, că o să se îngroape pe un salariu de căcat într-o astfel de firmă. Înnebunitor. Vorbești zilnic la telefon opt ore, aceleași inepții, cu aceiași tâmpiți de clienți care nu înțeleg nimic, sau își fac o plăcere din a te înjura. Douăzeci de ani pierduți. Își aduse aminte de cum a fost interviul de angajare. Mike, tipul care o recrutase, o făcuse să se simtă ca o mică prințesă. „Dona”, îi spunea el, „viața ta începe acum. Bani, distracție, vacanțe. OK, înțeleg că vrei să termini facultatea dar nu te mai gândi să faci altceva decât ce este aici. Ce înveți tu la facultate nu îți va servi nici măcar o zi în viață. Cum îi zice? Jurnalism? Media? Ce cuvinte mari. Hai să ne axam pe lucruri practice și să ne facem viața frumoasă. Acum!”. Da, așa îi vorbise. Era un tip bine Mike, avusese și o relație cam de 6 luni cu el după care o părăsise pentru o altă tipă. Oricum, fuseseră câțiva ani buni. După care? După care nu mai știa să facă nimic altceva. Schiță un desen simplist cu creionul, pe foaia de hârtie din fața ei. Doamne, pe vremuri chiar știam să desenez, și acum… Se gândi la Tony, copilul ei de opt ani, care avea nevoie de rechizite noi pentru școală. Mda, nici vara asta nu mai mergem în vacanță. Din spatele ei se auzi un tușit discret. - Dona, ești așteptată la Grig în birou.

Grigore își trăgea cu greutate bagajul pe scările căminului P8. Își îndesase acolo o întreagă casă, de, trebuia să aibă cele trebuincioase pentru un întreg semestru la facultate. Taică-su nu îi dăduse prea mulți bani de cheltuială și deocamdată nu se punea problema de vreo bursă. Ajunse la etajul trei și lăsând jos geamantanul își șterse sudoarea de pe frunte. Era fericit și totodată speriat. Reușise la facultate în București, fusese visul lui de când se știa să scape de cătunul nenorocit unde se născuse. Acum privea cu încredere viitorul. Porni pe culoar urmărind numerele camerelor: 301, 302, 303… Uite asta trebuie să fie. În momentul în care se pregătea să deschidă ușa și să pătrundă în ceea ce trebuia să-i devină casa pentru următorii ani, din camera de vizavi apăru o tipă înaltă, cu alură sportivă, foarte dezinvoltă. Îi zâmbi iar el o salută. - Bună. Eu sunt Dana. Ești noul vecin? - Mă tem că da. Îmi pare bine de cunoștință, zise Grigore. Apoi Dana dispăru ca o nălucă, lăsând în urma ei un parfum discret, cu arome florale. Grigore rămase ca beat, nu crezuse vreodată că s-ar putea îndrăgosti de o fată în cinci minute și uite că acum se întâmplase chiar asta. Trase cu nesaț în piept parfumul ei, apoi, cu zâmbetul rămas întipărit pe buze, intră în cameră. Colegii erau niște băieți faini. Se discuta cum și cât trebuie să dai în ziua de azi să obții un loc la cămin. - Zi Grig, tu cât ai licitat și la cine, întrebă zâmbind Alex - Sincer să fiu nu am dat nimic. Se pare că am avut noroc, spuse Grig. - Hai mă, cum dracu? Ai mei au dat la secretara de la facultate, 300 de euro. Niște fraieri, n-au știut unde să facă afacerea. Uite, Dan a spăguit portarul cu 150 de biștari și a ajuns în aceeași cameră cu mine. Asta e, trebuie să te descurci. Oricum, ai mei au fost fericiți, imaginează-ți cum era să scoată lunar din buzunar chiria pentru o garsonieră, aici în București. Zilele treceau frumos. Facultatea, colegii, orașul, totul îl fascina pe Grigore. Dar mai presus de orice, vecina lui de palier, Dana. Fiind destul de timid, nu a găsit prea multe momente prielnice în care să o interpeleze, dar simțea el că îl place și uneori îi punea câte o floare în fața ușii. Așa, să o găsească dimineața când pleca la cursuri. Se hotărâse ca în cel mai scurt timp să pună piciorul în prag și să rezolve situația. Oricum, de câte ori o văzuse, era singură, Grig era absolut convins că nu avea nici un prieten. Se gândise la un moment dat să discute și cu colegii de cameră despre ea, dar renunțase. Cine știe, dacă află că sunt mort după ea poate mi-o suflă vreunul. În seara aceea, nu avea nimic de făcut. Cumpărase o sticlă de vin și niște snacksuri și bătu la ușa Danei să o invite să vadă un film împreună. Nu-i răspunse însă nimeni. Degeaba a insistat. O fi în oraș. Se făcuse deja ora 11 noaptea și nu mai trăgea nici o speranță. Se lungise în patul său și moțăia gânditor. Era singur, băieții plecaseră, undeva în oraș, să bea o bere. Apoi liniștea fu întreruptă de zgomotul ușii de vizavi. Grig sări ca ars din pat și deschise ușa. Se aștepta cumva să o vadă pe Dana venind din oraș și să stea de vorbă cu ea câteva clipe. Într-adevăr ușa camerei din față se deschisese. Din ea ieșea tacticos portarul căminului, încheindu-se la pantaloni.

Ioana se îndreptă încet către locul de fumat. Din secția în care lucra până aici trebuia să parcurgă tot coridorul unde se găseau birourile Contabilității și ale celor de la Export. Mergea cu capul în pământ, conștientă că zeci de ochi o priveau cu interes, în tăcere, așteptând momentul când avea să se depărteze suficient, pentru a începe să vorbească despre ea. Vânătăile din zona pomeților și ochilor o ardeau nemilos. Răsuflă ușurată când ajunse afară. Scotocind prin buzunar, scoase un pachet storcit de țigări Winston și își aprinse una. Trase fumul în piept, cu nesaț. Abia atunci i-a venit curajul să se uite împrejur. Și aici fusese lăsată tot singură. Ca și cum colegii ei de serviciu, până nu demult prieteni, o abandonaseră ca pe o paria. La o distanță de câțiva metri de ea fumau Ela și Ingrid. Vorbeau încet, dar putea vedea fără echivoc cum gesticulau înspre ea. La naiba. Asta începea să o enerveze cu adevărat. Făcându-și curaj se îndreptă de spate apoi, cu fruntea ridicată, privind drept în față, păși către ele. Tăcerea se lasă brusc și priviri jenate ce alternau cu câte un zâmbet vinovat apărură pe fețele acestora. - Bună fetelor, zise Ioana. Mi se pare mie sau vorbeați despre mine. - Aaa, nu, ce spui Ioana? Ela îmi povestea ce a făcut seara trecută în Centrul Vechi, spuse Ingrid, privind în jos. - Păi, dacă tot v-ați apucat să depănați povești, de ce nu mă întrebați și pe mine ce am făcut aseară? Ingrid și Ela se mișcau jenate de pe un picior pe altul. „Știi, Ioana, noi ne-am terminat pauza. Tocmai trebuia să plecăm.” - Unde va grăbiți? strigă Ioana, pornind în urma lor. Da, știu că vă uitați la vânătăile mele, vrei să știi cine mi le-a făcut, Ela? Nu te jena de mine, îți spun eu, Bogdan mi le-a făcut. Da, da, drăguțul meu de soț alături de care ai râs și ai dansat la ultima petrecere de Crăciun. Cum, nu-l credeai în stare de așa ceva? Atunci de ce tot timpul mă evitați când vin la serviciu plină de vânătăi? - La naiba, Ioana, nu am nici o treabă cu bărbată-tu, nici cu viața voastră. Și mă poți lăsa în pace cu picanteriile voastre domestice. Râse ascuțit și o trase de mână pe Ingrid. „Hai că m-am săturat de toate nebunele.” Ioana privi în urma lor cu un rictus înscris pe față. Toate nebunele? Ea, nebună? Ar fi vrut să o snopească în bătaie pe pațachina asta platinată. Javra dracului. Trase din țigară cu putere apoi aruncă mucul pe jos și îi strivi cu vârful pantofului. Se uită să vadă dacă l-a stins și privirea îi alunecă pe pantofii scâlciați, purtați atâta amar de vreme. Se gândi cu tristețe de când nu și-a mai cumpărat ceva nou. Un pantof, o bluză, o fusta… Orice. Bogdan îi lua toți banii. Uneori nu-i lăsa suficient nici pentru mâncare, după care, când venea acasă, o bătea pentru că nu era nimic pus pe masă. Din ce naiba să cumpere mâncare, dacă nu-i lăsa bani? Ajunsese uneori să se împrumute la vecina de palier de câțiva lei numai pentru a avea o ciorbă caldă pentru soțul ei. „Doamne, ce viață!”, oftă ea, șuierat. Ajunsese să se bucure când Bogdan nu venea acasă. Nici nu conta unde era, la poker cu prietenii lui, sau cu vreo fufă prin oraș, cheltuindu-i bănuții ei. Simți o lacrimă cum îi curgea pe obrazul stâng. O atingere pe umăr o făcu să se întoarse ca un câine ce se pregătea să muște. Văzându-l pe Alex schiță un zâmbet. - Care mai e viața ta fata dragă? întrebă Alex. Scoase din buzunar o batistă mare, albă și curată pe care i-o înghesui în mână. „Șterge-ți ochii ăștia frumoși. Nu mai pune la suflet toate bârfele.” - Mulțumesc, Alex. Doamne, e așa reconfortant să vezi că mai există și oameni în jurul tău. - De ce îl lași să-ți facă asta? De Bogdan zic… - Nu știu prea bine. De multe ori mă întreb și eu. Lumea din jur zice mereu că sunt o proastă. - Sunteți căsătoriți de mult? - De un an. Dar ne știm de mult mai mult timp. Știi, am fost colegi de liceu. Ioana zâmbi privind spre un punct aflat parcă dincolo de limită infinitului. - Eram în clasa a doisprezecea. Bogdan era așa un băiat bun. Era foarte timid cu fetele. Dacă îi ziceai ceva mai îndrăzneț, roșea și pleca imediat. O iubea în secret pe Ana, colega mea de bancă. Ana era șefa clasei, toți băieții vroiau să fie în preajma ei. Era o fată bună, să știi, doar că avea pecetea asta de cea mai și cea mai. Uneori vorbea cu mine și îmi spunea că rolul ăsta o obosește, dar nu poate renunța la el. Ioana tăcu pentru câteva clipe. Alex o mângâie pe umăr. -Orice îi cerea Ana, Bogdan s-ar fi dat de zece ori peste cap să îndeplinească acel lucru. Într-o bună zi și-a luat inima în dinți și a venit la școală cu un trandafir. Noi eram în curte și rădeam ca proastele când l-am văzut. Ne închipuiam ce se va întâmpla. S-a dus direct la Ana și i l-a oferit. Era roșu în obraji de emoție, ziceam că o să leșine. Ana s-a enervat. Lumea se uita la ea și nu avea nici un chef să fie luată de fraieră. A rupt trandafirul și l-a aruncat la coșul de gunoi. „Lasă-mă în pace boule!” i-a spus. Bogdan a rămas în curtea școlii mult timp după ce se sunase intrarea la ore. Stătea încremenit și plângea. Mi s-a făcut milă de el. M-am dus și am stat de vorba. I-am zis că nu au intrat zilele în sac. O perioadă am fost nedespărțiți, depresia îl măcina. Într-o bună zi însă mi-a spus că ar vrea să fie prietenul meu. - Până aici totul pare bine, zise Alex. - Da, am fost împreună un timp. Dar se schimbase. Dintr-un băiat extraordinar a devenit, încetul cu încetul, aidoma colegilor miștocari pe care nu demult îi disprețuia. La un moment dat ne-am căsătorit. Cred că am ajuns dependentă de el. Lumea zice că sunt proastă. Eu însă pot să îl mai văd uneori în el pe băiatul care stătea de piatră în curtea școlii plângând după prima lui dragoste.

-Domnule dragă, dați-mi voie să vă prezint linia noastră de producție. Poate vă imaginați că suntem un abator oarecare. Îmi permit să vă contrazic. Toți cei care lucrăm aici suntem foarte mândri de ceea ce facem. Multă lume cumpără produsele noastre din carne de pui și este pe deplin mulțumită. Știți care este secretul nostru? Faptul că luăm lucrurile în serios. Victor era fericit că se putea lăuda. -Priviți de exemplu cum pornind de la o pasăre ce intră în procesare, ajungem la toate lucrurile minunate pe care le găsiți Dumneavoastră în supermarket. Aici este linia de decupaj. Nu va imaginați că un singur om face toate operațiunile. Nu ar putea să aibă atâta precizie și diversele părți obținute nu ar întruni calitățile necesare. Străinul dădu din cap a înțelegere. Victor continuă pledoaria. -Mai întâi, se decupează picioarele. Este o operațiune ușoară, George se ocupă de acest lucru, întrucât este mai nou în echipă. Apoi puiul ajunge la operațiunea de filetare a pieptului. Priviți aceste cuțite. Oțel german. Marius este un specialist desăvârșit în a obține forma corectă a bucăților de piept și minor. Locul liber pe care îl vedeți mai încolo este al meu. E o sarcină delicată; știți, eu decupez aripile. Ați putea crede că e vorba de niște simple tăieturi, însă pentru a păstra forma corectă a acestora, acea formă ce place clientului atunci când dorește o porție de aripioare picante, de exemplu, îți trebuie o pregătire îndelungată. Tăietura nu trebuie să atingă osul. Vârful cuțitului se înfige în cartilagiu și se face o tăietură curbă. Este o chestiune de măiestrie, eu sunt mândru că am ajuns să lucrez în această poziție. Apoi urmează poziții mai puțin importante: cei ce sparg carcasa, taie gâturile, pipota și așa mai departe. Produsele finite intră pe linia automată de împachetare. Rețineți, vă rog. Numai ambalarea este un proces automatizat. În rest, puteți simți dedicația oamenilor pentru ceea ce fac. Noi punem suflet în munca noastră, de aceea produsele ne sunt atât de apreciate. Victor conduse beneficiarul către biroul directorului. „Partea financiară o puteți discuta cu domnul director. Misiunea mea se încheie aici, mi- făcut deosebită plăcere să vă cunosc.” Își strânseră mâinile, apoi Victor, privind către ceasul de la mână, se îndreaptă către vestiare. Cu toate că nu se grăbea niciodată să plece de la serviciu, acum îl mâna către casă un sentiment plăcut. O cunoscuse pe Ana de o săptămână și în cele din urmă acceptase să vină la el. Își luă lucrurile din vestiar, apoi trecu pe la distribuție, unde băieții îi pregătiseră un pachet cu niște bucăți suculente de carne. Toata lumea știa că azi, Victor pregătește masa pentru noua lui fată. Vremea de afară nu era prea prietenoasă, un vânt de toamnă biciuia aerul rece și câțiva stropi de ploaie începuseră să-și facă simțită prezența. În fața scării de bloc o văzu pe Ana. Slăbuță, ușor zgribuluită, ținând câteva cărți sub brațul stâng și o pungă în mâna dreaptă. Probabil venise direct de la facultate dar se oprise să cumpere câteva lucruri. - Am ajuns mai devreme, zâmbi ea. Îmi place cartierul tău, e multă verdeață. Dacă nu era frigul ăsta, aș fi stat în iarbă, să te aștept. Victor râse condescendent. „Hai în casă, drăguțo. Nu te vreau răcită.” Apartamentul era mare și destul de frumos mobilat. Victor era mândru de apartamentul lui. Dealtfel, toate fetele cu care ieșise până atunci fuseseră impresionate. Toate spuneau că se simt ca acasă. Un surâs sarcastic îi trecu pe față. Proastele. Uite, acum și asta. Ana se învârtea prin apartament, își lăsase balerinii la intrare și alerga fericită, în picioarele goale, prin camere, exclamând admirativ. Venise apoi în bucătărie să-l ajute la prepararea mesei. - Trebuie să stea măcar jumătate de oră să se frăgezească, spuse Victor aranjând bucățile de carne în marinata sa specială. Se șterse pe mâini cu un prosop de bucătărie, apoi o mângâie pe fund. Îi plăcea fundul bombat, obraznic, al Anei. „Hai până în dormitor”, zise el. „Nu mai am răbdare, mâncăm după.” Ana îl urmă fericită. După un timp fumau amândoi întinși pe pat. -Știi, te iubesc, spuse Ana. N-ar trebui să o spun dar așa simt eu. Mă simt atât de bine lângă tine. Victor zâmbi și o mângâie pe sâni. -Ești o bomboană de fată. Și mie mi-a plăcut, cred că facem o partidă bună. -Aș vrea … Uite că nu știu cum să spun. Îmi place aici. Mă simt acasă. -Ce drăguț. Hai să facem masa că mi s-a făcut foame. Porni spre bucătărie și Ana îl urmă visătoare. -Știi Victor mai am un an de facultate. Apoi mă gândesc să rămân aici în oraș. Vreau să-mi găsesc un job de profesoară la un liceu. sau chiar la o școală generală... Îmi place să învăț copiii. Să le spun cum trebuie să-și caute în viață fericirea, oricâte opreliști li s-ar ivi în cale. -Serios, hai fi și tu mai cu picioarele pe pământ. Ana, știi doar că o profesoară nu câștigă mai nimic în ziua de azi. De fapt ai putea totuși să te axezi pe meditații. Părinții își dau ultimii bani din buzunar să-și facă odraslele mai deștepte. Râse. Mamă, dacă aș fi profesor i-aș lua așa pe departe. Că doamnă ce copil bun aveți dar fără o îndrumare corectă nu va putea să atingă maximul. Că la școală facem doar o parte dar desigur dacă l-ați da și la meditații private aș putea să lucrez mult mai bine cu el. Da, da, cred ca ar ieși niște bani frumoși. Râse. Dacă te faci profă să știi că voi fi impresarul tău, stau eu de vorbă cu fraierii. -Pe bune? Hai, nu glumi Victor, te rog. Știi că nu aș face asta pentru bani niciodată. Îmi place să ajut copiii. -Da, da. Și după aia te uiți cu jind la vitrina unui magazin și nu știi dacă ai bani nici măcar pentru o ciocolată. Mă lași cu prostiile astea. Hai, că s-a rumenit puiul și cartofii s-au fiert. Taie și tu roșiile până fac un piure. Mănâncă în tăcere. -Hai la bucătărie. Mai vorbim cât speli și tu farfuriile. Nu ți-am zis, dar nu suport farfuriile nespălate. Asta o știu de la maică-mea. Putea să pice din picioare de oboseală dar după masă spăla toate farfuriile. Tata ținea mult la curățenie. -Ne vedem mâine? întrebă Ana -Băi, nu știu. Mâine sunt cu multă treabă. Avem producție mare de terminat și după amiază livrări. Te sun eu mâine seară, sau poimâine. În fața ușii Ana se agăță de gâtul lui Victor. -Să știi, n-am glumit. Te iubesc. -Da, mă figură, știu. Hai te pup. Vorbim. Victor se duse către baie să facă un duș. Trebuia să se culce devreme. Ziua următoare avea o groază de treabă de făcut. Treabă adevărată, pe bani adevărați. Nu vise cum aveau fetele astea. Auzi tu, să vrea să învețe copiii cum să fie fericiți. Ce tâmpenie. Se gândi la munca lui și zâmbi. El era fericit și nu-l învățase nimeni asta. Ajunsese să facă ceea ce îi plăcea cu adevărat. Victor tăia aripi.

- Dragii mei, astăzi mă simt întrucâtva trist. Pe negândite, am ajuns și la ultimul nostru curs. Știu, știu, nu-mi spuneți, o să ne mai întâlnim pe culoarele facultății. Vreau să vă mărturisesc ceva ce nu am spus până acum la nici o altă grupă. Sunteți fantastici! Mi-a făcut o deosebită plăcere și onoare să fiu profesorul vostru în acest an. Și sunt întrucâtva convins că polemicile noastre vă vor servi pe parcursul vieții, în momentele de cotitură. Să nu uitați niciodată, secretul evoluției voastre ca oameni stă în puterea gândului și a simțirii. Asta vă va diferenția față de alții și asta vă poate aduce împlinirea. Sala amfiteatrului răsună de aplauze. Doru era iubit de studenții săi mai mult decât oricare alt profesor. Era greu de imaginat că locurile se ocupau cu un sfert de oră înainte de sosirea sa la curs. Avea acea putere de a face oamenii să viseze și toți veneau sperând că și ei își vor găsi aripile creativității. - Întrucât peste câteva minute ne despărțim și fiecare o va lua pe drumul său, m-am gândit pentru acest moment să vă păstrez o poveste deosebită. Mulți dintre voi nu știu de pasiunea mea pentru fluturi. În ultimul an am dezvoltat, aș putea spune, chiar o obsesie. Metamorfoza larvei în fluture mi se pare cel mai fascinant lucru posibil și am decis să-mi dedic ore bune de studiu pentru a o înțelege. Desigur câțiva dintre voi, care mi-ați fost mai apropiați în acest an, știu că în cabinetul meu am un acvariu enorm cu fluturi. Am încercat acolo să recreez mediul ideal pentru dezvoltarea acestora, să-i zicem un fel de grădină a Edenului. Privirea i se ridică de la catedră și se duse spre unul dintre locurile din mijloc ale primului rând. Ana privea fascinată, din spatele ochelarilor ei micuți. Doru îi zâmbi, apoi continuă cu mai multă vervă, ca și cum cineva i-ar fi aprins brusc o lumină în interiorul său. Ana îi întoarse zâmbetul. - Da, dragii mei. Vedeți voi, savanți din întrega lume, biologi renumiți, au încercat să explice această metamorfoză în chip științific. Pentru mine însă nu a fost suficient. Întrucât eu cred că fluturele, mă rog, în prima fază larva, are conștiință. Vă șochează această afirmație? Am să vă explic pe ce se bazează. Larva se naște dintr-un ou micuț. Când te naști în grădina Edenului, lucrurile nu sunt ca în lumea noastră. Frunzele și iarba sunt verzi și florile roșii și galbene și albastre și tot amalgamul acesta de culori începe să-ți producă o nebunie, iar nebunia se transformă încet în conștiință. Nu te mai mulțumește să vezi această minunăție de la firul ierbii. Vrei să ai perspectivă, să evoluezi. Și din conștiință se naște zborul. Susțin că fluturele n-ar putea fi fluture și n-ar putea să zboare, dacă undeva în grădină Edenului o larvă nu ar căpăta conștiință. Zâmbi larg către audiența ce nu scotea nici un sunet. - Nu vă cer să mă credeți. Vă cer doar să vă prefaceți că mă credeți și poate viața voastră va fi mai împlinită. Acum, dragii mei, ne oprim din visare. Vă doresc tuturor o viață frumoasă. Sala răsună din nou de aplauze și studenții începură să se ridice unul câte unul. Se mai opreau în fața lui Doru pentru poate o ultima strângere de mână cu omul ce le luminase anul trei de facultate. Ana însă stătea împietrită în bancă privind parcă undeva în depărtare, într-o lume numai de ea știută. După ce ieși din sală și ultimul coleg se ridică și veni spre catedră. - Ce repede se termină toate lucrurile frumoase în viață, Doru. Parcă ieri intram pe această ușă prima dată, pentru a asista la un curs de-al tău. Știi ce m-a fascinat cel mai mult la tine? Cum ai reușit să mă faci să uit de cinismul meu și să mai dau o șansă acestei lumi. Știi că te iubesc pentru asta. - Și totuși nu m-ai putut iubi altfel, așa cum o femeie iubește un bărbat. - Of, am mai avut discuția asta Doru. Nu te-aș putea demitiza într-o relație sordidă. Vreau să te am pentru întreaga viață în minte așa cum erai tu, impozant și totuși atât de deschis de la înălțimea catedrei, sau în discuțiile incredibile purtate în cabinetul tău. - Doamne Ana, îmi vine să râd uneori. Te auzi ce spui? Nu pot să nu recunosc însă că ai ajuns să minți frumos. Ceea ce face durerea mai suportabilă. - Chiar nu mint Doru. Doar că nu îmi pot imagina o relație cu tine în afara acestor încăperi. Eu…. - Înțeleg. - Chiar înțelegi? - Desigur, doar eu sunt cel care spune poveștile. Aici, în lumea mea străjuită de acești patru pereți. Tu, cu tinerețea și frumusețea ta, ești deja afară. Cu vântul în păr și vise către o lume ce nu mai are răbdare să te aștepte. - Un fel de metamorfoză, nu-i așa? zâmbește Ana. Se apropie și îl sărută ușor pe obraz. - Ne mai vedem, da? spuse ea și plecă închizând ușa clasei Doru se apropie de geam și privi afară cu nostalgie. - Da, din păcate doar fluturii sunt perfecți, Ana. Se nasc, căpăta conștiință și zboară. Noi suntem imperfecți. Uneori reușim, sunt lucruri în viață ce fac să ne înălțam, să atingem conștiința Universului, să zburăm. Alteori aripile ne sunt retezate. Și sfârșim doar ca niște larve ce visează la vremea când erau fluturi. Din păcate și asta e tot o metamorfoză.

- Poate să-mi spună cineva cât cântărește dragostea unui om? Paul ridicase vocea, ajungând într-un timbru aproape isteric. - Scrieți în fiecare zi despre dragoste, totuși nici unul dintre voi nu poate să-mi răspundă la această simplă întrebare. Mă uit la voi și am senzația că nici unul nu s-a gândit vreodată la asta. Și totuși scrieți despre dragoste. Zi de zi, pagină după pagină. Oamenii citesc romanele voastre, se transpun în personajele create de voi, suferă, asimilează experiențe și totuși … - Hai sictir Paul, zise George. Te-a apucat pe tine filosofia în seara asta. Stai jos și bea-ți paharul cu vin. Știi că uneori mă sperii. Ce te apucă? Ai uitat ce este un roman? Ficțiune. Da, ficțiune băiete. Găsești termenul explicat pe larg în DEX. - Stai mă George că nu-i așa. Paulică vrea să ne transmită ceva, simt eu asta. Ce e Paul? Nu care cumva suferi din dragoste și nu știi cum să strigi după ajutor? Vlad râse copios apoi ridică paharul cu vin: „Închin acest pahar pentru ultimul puritan în viață, Paul Georgescu, de felul lui scriitor și în timpul liber îndrăgostit”. - Pizdă mătii, Vlade! Tu și romanele tale siropoase. Cum Jenica s-a îndrăgostit și Georgel a avut-o pe lavița din fața sobei. Gemete și alte nebunii. E pornografie asta, bă! Nu e dragoste. Tu știi cum e să iubești pe cineva? Ai iubit vreodată, Vlade? - Hai, spune-ne tu, maestre. Se vede că știi mai bine ca noi, plebea. De ce nu ne faci mai deștepți? Sunt numai urechi. Chicoti înfundat. - Poate am să-ți zic. Cu toate că am senzația că vorbesc cu pereții. Stați aici și vă beți mințile. Și eu, mai prost, în loc să fac ceva să ajung la iubire, stau aici cu voi și mă îmbăt într-un mod jalnic. - Așa puiule. Acum suntem și o companie proastă pentru tine. Ai uitat cine te-a scos din căcat atunci când te-ai îndrăgostit ultima dată? Da, micuțule. Hi, hi. Aceleași prostii le ai în cap domnu’ Paulică. O să mori bătrân și prost, asta e. - Foarte bine. Batjocorește-mă și tu. Hai, dați cu pietre, toți. Ce, aveți nevoie de invitație specială? - Hai nu te mai înfoia atât, spuse Jean, care până acum stătuse în colțul său, privind cu mare atenție piciorul paharului. Știi că băieții sunt cam zurli când te iei de ei. Hai spune ce ai de spus. De aia suntem prieteni, să te ascultăm. Până la urmă și prietenia ar trebui să însemne ceva în viață. - Scuze, Jean, dar eu nu pot să-l mai înghit pe Paul. Iar s-a îndrăgostit de vreo tipă. Nu se uită la el că e bătrân și decrepit. Crede că puștoaicele din ziua de azi se mai uită la el? Pentru ce tati? Ești cumva bogat? Aaa, ești deștept. Așa crezi tu, bă! Faptul că ai scris câteva cărticele în care îți plângi dragostea pierdută nu te face deștept. Te face doar patetic. Vlad se ridică enervat de la masă. Hai salut, eu mă duc să mă uit la meci. Mi s-a luat de voi. Paul rămase cu coatele sprijinite și capul în pumni. - Hai mă, nu mai pune și tu la suflet. Îl știi pe Vlad cum e, spuse Jean - Nu, de fapt are dreptate. Cred că am îmbătrânit aiurea. Uneori uit câți ani am. Ce să fac, sufletul meu îmi spune altceva și rareori mă mai uit în oglindă. - Paul, important este ce crezi tu și ce simți tu. Restul sunt amănunte. Amintește-ți ce spun clasicii literaturii, cel mai important lucru pentru suflet nu este să fii iubit ci să ai tu capacitatea de a iubi. - Serios? Șiii, totuși, cam cât cântărește dragostea? - M-ai înnebunit cu întrebarea asta. E retorică, sau ce ai vrea să-ți răspund? - De două luni iubesc nebunește o fată. Ea știe prea bine acest lucru. Dar degeaba. Îmi spune că prietenia noastră e mult mai importantă ca dragostea, că sunt o persoană prea complicată, că viața e complicată, că mai mult că sigur dacă s-ar îndrăgosti de mine mai devreme sau mai târziu aș face-o nefericită, că… nu știu, multe altele. Și eu nu pot decât să-i spun că o iubesc. În fiecare zi. Obsesiv. Uneori știu că o supăr cu insistențele mele. Știu că ar trebui să fie altcumva. Să-mi ascund sentimentele în spatele unui genial zid al indiferenței, să tratez problemele existențiale cu calmul filosofului, să fiu mai cinic, poate să par chiar un pic frivol. Cu ea însă, nu pot. - Am înțeles pe deplin. Vlad avea dreptate – ești doar un prost. Toată experiență ta de viață s-a făcut praf în primele două secunde în fața ei, nu-i așa? - Da, cam așa e. - Și acum să ajungem la întrebarea care te macină atât: cât cântărește dragostea ta Paul? - Opt kilograme. M-am cântărit azi dimineață. Atât am slăbit de când o iubesc. - Probabil cântărește, încă, prea puțin.

Îmi pleznea capul de foame. Toată ziua alergasem prin oraș cu diferite comisioane, înjurând de mama focului pe toți negricioșii ăia bulangii, care mă trimiteau de la unul la altul. Pe deasupra mai era și căldura asta de rahat, amestecată cu mirosul de apă sărată și pește împuțit care venea de pe Malecon. Pe la amiază făcusem suficienți biștari cât să mănânc ceva și să beau juma de litru de rom și am intrat la Bodeguita. Aglomerație mare, ca-n fiecare zi. Se vedea că vremea era uscată; tuturor ne era sete. Cu noroc am prins o masă mică în colțul terasei, unde se făcuse un ochi de umbră. Mi-am aprins o ţigară și am cerut, la deschidere, o bere, așa, de poftă. Îmi aruncam ochii de jur împrejur, când l-am văzut pe Julio. Mi-am băgat două degete în gură și l-am fluierat lung, să mă vadă. Aoleu, ce bou sunt! Abia atunci m-am prins că nu e singur. La doi pași în spatele lui venea gânditor Papa. Și vorba aia, cine nu-l cunoaște la noi în oraș pe Papa? Ca un făcut toată agitația din cârciuma s-a oprit o clipă și negricioșii, cuvincioși, s-au dat la o parte. Julio, efervescent ca întotdeauna, m-a luat în brațe și m-a pupat. Așa e el. Dacă nu știam că are lipici la fete, n-aș mai fi stat așa de liniștit la toate efuziunile lui sentimentale. Mă prezintă lui Papa și ne asezăm la masă. Comandăm o gustărică și ne punem pe băut. Și cum băutura nu mă lasă mut, m-am băgat în seamă cu Papa pe teme literare. Că și pe mine mă freca fiorul creației de ceva vreme și aflasem că americanii ăia proști de la New York Times plăteau binișor pentru nuvele. Zic: „Boss, dă-mi și mie un pont, ceva, pe tine cum de te publică lumea, orice ai scrie? Ce ai tu și io n-am? Că uite, prietenii zic de mine că îmi merge mintea și scriu chestii mișto.” Tipul se uită la mine și îsi mângâie barba, gânditor. - Despre ce scrii tu, băiete? întrebă el - Păi ce să zic, orice îmi trece prin cap. Chestii. Filosofie de doi bani, mă pun în pielea personajelor mele și le pun în gură ce-aș vrea să le spun așa, tete-a-tete, fetelor. Și să știi că funcționează. După ce le dau să citească ce-am scris, mai pică câte una în plasă. Papa râse în barbă și se întoarse către Julio. - Auzi, mă, ce s-a ales de scriitori. Acu nu mai scriem pentru bani, scriem pentru pizdă. Mda, e și asta o chestie interesantă. Apoi, serios catre mine. - Băiete, treaba cu literatura e mai grea decât pare. Dacă ai ceva de scris, atunci scrie. Da n-o mai face din interese meschine. Fă-o așa, pentru univers. Că dacă tu ești darnic cu universul, o să vezi că și el e darnic cu tine. - Păi și despre ce să scriu Papa? Tu de unde-ți iei personajele? - Le vei găsi lângă tine. Uite, înainte de a veni aici, am trecut cu Julio prin piața de pește. Era un moș de la care cumpăr eu deobicei. Azi nu avea nimic pe tarabă, da stătea acolo așa, de prost. L-am întrebat dacă terminase marfa și mi-a zis că nu, îi mâncaseră rechinii peștele prins, până să-l aducă la mal, că barca lui e mică și n-avea loc să tragă înăuntru peștii mari. L-am întrebat atunci de ce mai venise până în piață dacă n-avea nimic de vândut. Știi ce mi-a răspuns? „Pentru că sunt pescar.” Ăsta-i un subiect pentru o carte. Și asta e vocea personajului. Bagă la cap. Simplu si eficient. Asta a fost tot. Papa a dat paharul peste cap, s-a ridicat de la masă și ne-a salutat. - Vă las, băieți să vorbiți despre iubirile voastre trecute, prezente și viitoare. Pe mine mă cheamă nemurirea. Caterincă, frate, despre asta era întotdeauna vorba în Havana.