suparare

Hotărât lucru, gramatica limbii române este pentru mine un veritabil călcâi al lui Achile.

Încă de mic, nu puteam în ruptul capului să diferențiez situațiile unde trebuia folosit pronumele relativ care și cele unde trebuia musai particula pe în fața acestuia.

Asta mi-a adus de-a lungul timpului o serie de prejudicii serioase.

Copil fiind, îmi luam câte o palmă părintească peste ceafă de fiecare dată când încurcam aceste borcane lingvistice.

Învățătoarea avea deja reacții alergice atunci când o întrabam senin despre „tema care ne-ați dat-o”.

La liceu lucrurile s-au agravat. Profesorul de limba și literatura română, un domn distins, cu părul alb, mă batjocorea în fața clasei la fiecare greșeală din registrul care pe care. Mi-l aduc aminte, luând o poziție gravă, cu mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor vorbindu-mi cu o voce răspicată:  „Spirtarule, îmi vine să-mi scot mâna pe care o țin în buzunar și să-ți înfig degetul arătător drept în mijlocul frunții tale ilustre, care ți-a obosit de la atâta gramatică”.

Noroc cu facultatea. Când ești student la Politehnică, nici ție, nici colegilor nu trebuie sa vă pese prea tare de infamul care și pe care. Inginerii vorbesc cu toții aceași limbă.

Din păcate viața nu te iartă și uite că te trezești într-o lume care a devenit obsedată de-a dreptul de pe care. Practic, orice cetățean destoinic pe care îl vei întâlni va sta cu urechile ciulite să te prindă cu greșeala de care vorbeam.

Așa încât m-am hotărât să dărâm aceasta barieră de comunicare cu semenii mei. Planul meu a fost simplu și eficient. Prima regulă era să evit cuvîntul care. Că m-am săturat de oamenii care îmi zâmbeau hâtru și îmi spuneau amabil: „Pe care, dragul meu”. A doua regulă era că, dacă nu puteam evita acest cuvânt, să folosesc din servă formularea pe care. Cum, de ce? Păi ați auzit voi pe cineva care să vă corecteze în sens invers, care să vă spună: „Care, nu pe care, stimabile…”. Ei bine, eu nu!

Vara trecută m-am întâlnit prin Vamă cu o fostă prietenă, de care mă despărțisem în termeni amiabili. Așa că m-am grăbit să o salut și să o întreb ce a mai făcut de când nu ne mai văzusem. Și ca să nu abdic de la regulile pe care mi le-am impus, textul a sunat cam așa:

„Hei, ce mai faci! Pe care mai e viața ta?”

N-am să înțeleg în ruptul capului de ce mi-am luat o palmă, dar am decis din acel moment să renunț definitiv la cuvântul care mi-a ruinat existența.