Dona urcă încet scările până la etajul patru. O înnebuneau zilele când liftul era stricat și trebuia să meargă pe scări până la locul de fumat, aflat în fața clădirii.
– Și azi am întârziat, se plânse ea unui coleg ce trecu în grabă pe scări. Iar o să-mi facă Mihai probleme.
În cele din urmă ajunse în sala mare și se așeză cu greu pe scaunul ei din nacela 112. Aruncă o privire dezgustată de jur împrejur – toată lumea se agita de parcă s-ar fi oprit Pământul în loc, dacă nu ar fi rezolvat rapid toate problemele de serviciu.
– Ce ai de gând Dona? Cât timp mai trebuie să-ți tolerez comportamentul asta venit din epoca de piatră? Iar ai întârziat cinci minute la venirea din pauză.
Mâna grea a lui Mihai i se lăsase pe umăr și chiar dacă era cu spatele la el, putea să îi simtă privirea dojenitoare.
– Scuză-mă, Mihai. Știi, scările astea mă înnebunesc. Cred că m-am îngrășat prea mult și simt cum mi se taie respirația.
Se întoarse spre el și îl privi, încercând să-și pună un zâmbet jovial pe față.
– Da, am mai auzit textele astea de o mie de ori. Nu crezi mai bine că ar trebui să renunți la fumat? Să spunem lucrurilor pe nume, Dona, ai rămas singura fumătoare din acest birou. Ai idee câți oameni lucrează aici? Două sute paisprezece. Auzi? Și tu ești singura care se plânge că pauza nu-i este suficientă. Să știi că de data asta mă duc la Grig și îi spun că s-a ajuns într-un punct intolerabil.
-Te rog Mihai, nu face asta, știi doar că Grig de-abia așteaptă să mă concedieze. Nu-i da și tu apă la moară. Știi bine cât te-am susținut acum trei ani, când ai venit în firmă.
-Știu, știu, totuși una e una și alta e alta. Dona, comportamentul tău e innacceptabil. Uită-te de jur împrejur. Toți acești tineri ar trebui să ia un exemplu de la tine. Și în loc de asta, la cei patruzeci de ani ai tăi, te comporți ca o școlăriță fugită din clasă. Să-mi fie cu iertare, maturizează-te.
Mihai se întoarse și plecă. Pașii îi sunau apăsat pe podeaua din parchet laminat, proaspăt spălată de angajații model ai firmei.
Dona se întoarse obosită spre display-ul de pe birou și își puse căștile la urechi.
-Bună ziua, ați sunat la … Cu ce vă putem fii de folos…
Ce tâmpenie. Să-i fi spus cineva, acum douăzeci de ani, că o să se îngroape pe un salariu de căcat într-o astfel de firmă. Înnebunitor. Vorbești zilnic la telefon opt ore, aceleași inepții, cu aceiași tâmpiți de clienți care nu înțeleg nimic, sau își fac o plăcere din a te înjura. Douăzeci de ani pierduți.
Își aduse aminte de cum a fost interviul de angajare. Mike, tipul care o recrutase, o făcuse să se simtă ca o mică prințesă. „Dona”, îi spunea el, „viața ta începe acum. Bani, distracție, vacanțe. OK, înțeleg că vrei să termini facultatea dar nu te mai gândi să faci altceva decât ce este aici. Ce înveți tu la facultate nu îți va servi nici măcar o zi în viață. Cum îi zice? Jurnalism? Media? Ce cuvinte mari. Hai să ne axam pe lucruri practice și să ne facem viața frumoasă. Acum!”. Da, așa îi vorbise. Era un tip bine Mike, avusese și o relație cam de 6 luni cu el după care o părăsise pentru o altă tipă. Oricum, fuseseră câțiva ani buni. După care? După care nu mai știa să facă nimic altceva.
Schiță un desen simplist cu creionul, pe foaia de hârtie din fața ei. Doamne, pe vremuri chiar știam să desenez, și acum… Se gândi la Tony, copilul ei de opt ani, care avea nevoie de rechizite noi pentru școală. Mda, nici vara asta nu mai mergem în vacanță.
Din spatele ei se auzi un tușit discret.
– Dona, ești așteptată la Grig în birou.